I S T O R I A   B I S E R I C I I   O R T O D O X E    R U S E   D E   P E S T E   H O T A R E

(De la autor)

În alcătuirea paginii electronice a parohiei noastre, noi am hotărît de a publica istoria Bisericii ortodoxe Ruse de peste hotare descrisă de sfîntul Ioann Maximovici (BORH -РПЦЗ), deoarece este scumpă inimilor noastre, este asemănătoare cu istoria exodului bisericii noastre (clerul şi poporul) la începutul celui de al doilea război mondial, şi în care sînt descrise evenimentele tragice a începutui veacului XX petrecute în mijlocul ,,a celei de a TREIA ROMĂ”, şi care au forţat ca Biserica cea mică a lui Hristos să păstreze calea Adevărului. Noi ne-am alăturat, (ne-am întors) la această biserică Adevărată la sfîrşitul veacului XX, ca urmare a evenimentelor tragice care au avut loc în mitropolia Moldovei a patriarhiei Moscovei. Noi ne-am alăturat la BORH prin providenţa lui Dumnezeu în anul 1998. Ştim că la începutul războiului al II-lea mondial în Moldova, din cauza năvălirii puteriii fără de Dumnezeu, s-a petrecut practic acelaş exod al preoţiei şi laicilor, precum şi în Rusia în anii 20 (veacul XX). Această pagină dîn istoria bisericii, noi o cunoaştem poate nu atăt de minuţios (сu toate că evenimentele ne sunt cunoscute), şi de aceea credem că vom avea nevoie de timp pentru a studia materialele istorice din arhivele naţionale și din alte surse. Istoria BORH este o mare călăuză pentru noi în  calea mîntuirii – aceasta  este calea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o, prin marii luminători ai BORH-РПЦЗ:- mitropoliţii Antonie Hrapovițchi, Anastasie Gribanovschi, Filaret Voznesenschi, Vitalie Ustinov și sf. Ioan Maximovici. Căci providenţa sfîntului Ioan Maximovici bisericii noastre este o măreaţă întărire în Biserica Adevărată. Sfîntul Ioan de două ori  i s-a arătat preotului Andrei (arhiep.Antonie)  în vis, şi zîmbind afirmativ, cu dragoste i-a vorbit: ,,tu vei fi în turma mea!”. Noi ne-am alăturat la BORH, la Biserica, care a păstrat curăţenia şi Adevărul lui Hristos, şi care, potrivit sf. Ioann ,,Biserica noastră va fi mică, dar curată ca cristalul”. Biserica aceasta va fi Adevărată, nu ,,parcelată”, şi cea pe care ne-a lăsat-o ultimul stîlp al BORH, Mitropolitul Vitalie. Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceea, că El ne-a arătat Calea mîntuirii, şi nădăjduim că cititorii nostri  citind acestă istorie se vor regăsi în această Cale.

Biserica rusă în străinătate este o parte a Bisericii Ruse, ce se află în afara hotarelor Statului Rus şi în prezent este condusă de Ierarhul Suprem şi Sinodul Episcopal, ales de Adunarea Episcopatului Rusesc din străinătate.

De aproape două secole, o parte din Biserica ortodoxă rusă, se află peste hotare. Predicarea creştinismului  către triburile păgîne din Asia a contribuit la crearea Misiunilor, care cu timpul s-au transformat în eparhii, în China şi Japonia.

Odată cu continuarea predicilor din Asia, s-a răspîndit creştinismul ortodox şi în rîndul populaţiei păgîne de pe insulele Aleute şi în Alaska creînd Misiuni în America de Nord, apoi şi eparhii.  În Europa de Vest, începînd cu secolul al 18-lea, s-au stabilit bisericile, în primul rînd, pe lîngă Ambasadele Rusiei, şi mai tîrziu, chiar separat de ele, în locurile frecventate de călătorii ruşi în străinătate. Toate aceste biserici se aflau în dioceza eparhiei Mitropolitane din Petrograd, şi ultima dată, înainte de revoluţie, au fost în direct administrate de vicarul, episcopul de Kronştadt. Nici unul dintre Patriarhii de Est, autoritatea cărora era foarte preţuită de oamenii ruşi, precum nici unul dintre conducătorii altor Biserici Ortodoxe nu au fost niciodată contra unei astfel de răspîndiri a Bisericii Ruse. Dacă după canoanele bisericeşti, vechimea de treizeci de ani e suficientă, ca biserica sau locul să fie considerat că aparţine acestei eparhii, care în acest timp au fost în proprietatea ei, cu atât mai mult, trebuie incontestabil de recunoscut dreptul Bisericii Ruseşti, la acele locuri care le-a întreţinut de-a lungul mai multor decenii. Cu siguranţă putem spune, că această problemă nu ar fi fost ridicată, dacă Imperiul Rus, cu el şi Biserica Rusă ar fi rămas în vechea putere şi glorie, şi nu s-ar fi dezlănţuit asupra lor acest dezastru.

După prăbuşirea monarhiei, Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să folosească, atît în interiorul, cît şi în afara Rusiei, vechile norme. Aceasta însă nu a durat mult. După puţin timp au început persecuţiile. Guvernul comunist venit la putere, şi-a pus scopul să elimine orice religie, care după doctrina marksistă duce la prejudecări şi superstiţii. Principalul atac a fost direcţionat asupra Bisericii Ortodoxe, la care aparţinea marea majoritate a poporului rus, şi pe care biserica l-a inspirat de-a lungul secolelor, începînd cu creştinizarea. A început închiderea bisericilor, persecutarea şi exterminarea fizică a preoţilor, care mai apoi a trecut într-o sistematică luptă cu Biserica, în scopul distrugerii ei.

Prevăzînd posibilitatea privaţiunii de libertate a puterii Superioare a Bisericii Ruse şi neputinţa unor părţi separate ale Bisericii Ruse de a intra în legătură cu ea, Patriarhul Tihon care atunci o conducea, a emis un ordin prin care, în anumite părţi separate de Conducerea Centrală, se înfiinţau conduceri bisericeşti provizorii sub supremaţia Ierarhilor vîrstnici locali. În acel moment, erau deja create conduceri bisericeşti în locuri ce nu au avut relaţii cu Moscova în timpul războiului civil în interiorul Rusiei (în partea de sud a Rusiei şi în Serbia). Cînd a urmat Marele Exod al ruşilor din Patria lor, după înfrîngerea trupelor ce au luptat cu autorităţile comuniste, după hotare s-a pomenit şi Conducerea Superioră a Bisericii din sudul Rusiei, în frunte cu bine-cunoscutul în întreaga lume ortodoxă Mitropolitul Anthonie (Hrapoviţkii).

Imediat ce au sosit la Constantinopol, ierarhii au apelat la Întîistătătorul  local al Prestolului  Ecumenic,- în fericit amintirea-  mitropolitul Prusiei Dorofei cu rugămintea de a le permite acestora să-şi continue ocîrmuirea propriei comunităţi ruse. Permisiunea le-a fost dată prin actul din 29 decembrie 1920. La începutul anului următor, 1921, la invitaţia Patriarhului Sîrb Dimitrie, Mitropolitul Antonie s-a mutat în Serbia, unde a trecut şi Conducerea Superioară de Administrare a Bisericii Ruse în străinătate. In jurul lui s-au unit atunci toţi episcopii Bisericii Ruse, şi toate părţile Bisericii Ruse din afara hotarelor statului Rus. Bisericile aflate în posesia vicarului Mitropolitan din Petrograd, au fost atribuite de către Conducerea Provizorie Supremă a Bisericii Arhiepiscopului Evloghie.

Apoi această funcţie a fost confirmată de către Patriarhul Tihon. Misiunile spirituale din Răsăritul Îndepărtat (China şi Japonia), la fel şi episcopii din Rusia emigraţi în Mancijuria, s-au declarat subordonaţi Administraţiei Superioare bisericeşti  de peste hotare. Conform dorinţei Patriarhului Tihon, aceiaşi Conducere a desemnat în America un episcop venit din sudul Rusiei la Constantinopol (Mitropolitul Platon). De asemenea, Administraţiei Superioare bisericeşti i se supunea şi Misiunea noastră spirituală în Ierusalim, şi protopresviterul din Argentina.

Conducerea Superioră a Bisericii, apărută în Sudul Rusiei, în regiuni pe atunci libere de regimul sovietic, corespunzătoare decretului posterior al Patriarhului Tihon din 7 / 20 noiembrie 1920, confirmată de Înlocţiitorul Prestolului Ecumenic Mitropolitul Dorofei şi frăţeşte acceptat de Patriarhul sîrb Dimitrie, a devenit într-adevăr Putere superioară Bisericească pentru toate bisericile ruseşti aflate peste hotarele Rusiei.

În Conducerea Superioară a Bisericii, în afară de episcopi la început, la fel pătrundeau şi reprezentanţi ai clerului şi laici, care îl considerau Kirierarh pe Tihon Patriarhul suprem al Moscovei şi separarea forţată faţă de dînsul se considera temporară, şi se socotea responsabilă faţă de viitorul Sobor din întreaga Rusie privind eliberarea Rusiei de puterile ateiste. Patriarhul Moscovei Tihon recunoaşte numirile făcute de către Conducerea Superioară a Bisericii de peste Hotare. Chiar îi dădea şi indicaţii, de a-l numi pe Mitropolitul Platon în funcţia de Arhiereu Eparhial în America de Nord, şi de a executa un control asupra celui numit la Belgrad în funcţia de stareţ al bisericii din Copenhaga Episcopul Antonie.

În noiembrie 1921, în Sremska Karlov, din Iugoslavia, a avut loc Primul Sobor de peste hotare, la care, în afară de episcopi, au participat şi 24 de reprezentanţi ai clerului şi laicilor.

Astfel,  fiind vocea tuturor ruşilor ce au reuşit să scape de sub regimul sovietic, Soborul s-a simţit obligat să-şi prezinte observaţiile cu privire la situaţia din Rusia, unde se chinuiau sub jugul puterii restul populaţiei din Rusia. Sinodul s-a adresat conferinţei de la Genova cu cererea, de a nu sprijini puterea bolşevicilor şi de a ajuta oamenii din Rusia să scape de ea.

Puterea bolşevică, văzînd în aceasta un pericol pentru ea însăşi, a decis să facă presiune ruşilor care trăiesc în străinătate, prin intermediul autorităţilor bisericeşti. Sub presiunea puternică a guvernului sovietic, Patriarhul Tihon a semnat un decret privind desfiinţarea Conducerii Superioare bisericeşti, încredinţînd Mitropolitului Evlogie să aibă grijă de formarea noii Conduceri. După aceea, Patriarhul Tihon a fost arestat imediat.

Bazîndu-se pe ordinele lui anteriore din data de 7 / 20 noiembrie 1920, arhiereii de peste hotare s-au reunit la 31 august 1922, şi au decis să închidă Conducerea Bisericească  superioară, dar în locul ei să aleagă un Sinod al Arhiepiscopilor. Preşedinte a fost ales ca mai marele în rang, care deţinuse vechea catedră rusă, şi fiind singurul membru permanent al Sinodul rusesc în afara de patriarh, Mitropolitul Kievului- Antonie (Hrapoviţkii).

Întreaga biserică rusă sa subordonat Sinodului Arhiereilor, aşa cum mai înainte Conducerii Superioare Bisericeşti, iar Sinodul Arhieresc  ales a devenit Puterea Bisericească recunoscută în străinătate. Sinodul Arhieresc şi Soborul, cît şi bisericile subordonate continuau să se considere ca parte integră a Bisericii Ruse. Potrivit obiceiului rus, în toate bisericile ruseşti din străinătate, la slujbele bisericeşti se înălţa numele Patriarhului Tihon, iar după el, şi numele  conducătorului Bisericii de peste Hotare.

Preşedintele Sinodului Arhieresc din străinătate Mitropolitul Antonie, după arestarea Patriarhului Tihon, rămînînd cel mai mare ierarh rus  din cei rămaşi în libertate, sa ridicat în apărarea Bisericii ruse prigonite. În mesajele adresate către preasfinţiţii Patriarhi şi către autorităţile altor confesiuni, el le explica situaţia reală a Bisericii Ruse, care adesea ajungea la ei în mod denaturat. Recursul său către Arhiepiscopul de Chenterbury a dus la intervenţia guvernului englez în soarta Patriarhul Tihon, care a fost eliberat din închisoare atunci, cînd instanţa deja pregătea actul de acuzare asupra lui, cu scopul de a-l condamna la moarte.

După moartea Patriarhului Tihon în 1925, Biserica Rusă în străinătate îl recunoaşte ca locţiitor al Prestolului Patriarhal pe Mitropolitul Petru Krutiţki, dar în scurt timp, el a fost arestat şi exilat de regimul sovietic pentru duritate şi refuzul de a face concesii guvernului ateu. Biserica din Rusia şi de peste hotare a continuat să-l considere ca  conducătorul lor şi îi pomeneau numele lui la slujbele divine, în toate bisericile. Adjunctul său a devenit Mitropolitul Serghie. Până la această dată, în cercul ierarhilor ruşi în străinătate apar unele divergenţe şi Mitropolitul Evloghie se adresează către Mitropolitul Serghie, pentru a-l ajuta să rezolve divergenţele de opinii. Acest lucru i-a permis Mitropolitului Serghie să-şi exprime opiniile cu privire la situaţia diasporei în străinătate  a Bisericii ruse. Adresîndu-se cu o scrisoare generală către episcopii aflaţi în străinătate la 12 septembrie 1926, el scrie: «Dragii mei preasfinţiţi, voi mă rugaţi să fiu judecătorul unui caz pe care nu-l cunosc deloc… Poate oare Patriarhul Moscovei să fie conducătorul vieţii bisericeşti a emigranţilor pravoslavnici… Însăşi folosul problemelor  bisericeşti cere, ca cu bună înţelegere să vă înfiinţaţi  o autoritate centrală de conducere a bisericii, destul de credibilă pentru a rezolva toate neînţelegerile şi divergenţele, care ar avea puterea să prevină orice neînţelegere şi orice neascultare, fără sprijinul nostru … ». Prin scrisoarea adresată cu dragoste colegilor străini, el spune: „Este puţin probabil că ne vom mai vedea in viaţa asta, dar sper, cu mila lui Dumnezeu, că ne vom putea vedea in viaţa de apoi».

Aceasta este ultima scrisoare a Mitropolitului Serghie, în care el liber mărturisea despre ceea, ce el lăuntric conştientiza a fi adevărat. Închisoarea, ameninţările nu numai împotriva lui, ci şi a intregii Biserici Ruse şi promisiunile false ale puterii sovietice l-au înfrânt: la câteva luni după ce scrisoarea sa cu multă dragoste adresată ierarhilor de peste hotare, fiind parcă un testament înainte de a-şi pierde libertatea lăuntrică, Mitropolitul Serghie a emis o declaraţie, în care a recunoscut puterea sovietică ca adevărată într-un guvern legitim, care se îngrigeşte de bunăstarea poporului rus, «Bucuriile căreia-s de fapt bucuriile noastre şi durerile ei – sunt şi durerile noastre» (declaraţia de la 16/29 iulie 1927). În acelaşi timp, în conformitate cu promisiunea dată  autorităţilor sovietice, Mitropolitul Serghie a cerut de la clerul străin semnături de loialitate faţă de autorităţile sovietice.

Acest decret a fost în contradicţie deplină cu cele expuse timp de 9 luni, că Patriarhia de la Moscova nu este în măsură să conducă şi viaţa bisericească a emigranţilor. Dacă pentru cei ce se aflau în Rusia, care s-au confruntat cu o suferinţă, ar fi putut fi circumstanţe morale mai atenuante a puterii, precum şi canoanele bisericeşti din timpul persecuţiei atenuau cu epitimii pe cei ce-l renegau pe Hristos după mari suferinţe, atunci, pentru cei ce se aflau în libertate şi într-o siguranţă relativă nu existau nici un fel de circumstanţe şi scuze, chiar şi de bun-simţ în astfel de situaţii. Cu greu însuşi Mitropolitul Serghie considera că cineva din străinătate respectă decretul său, şi a făcut acest lucru cu siguranţă pentru a îndeplini cerinţele puterii sovietice şi, astfel, să-şi elimine responsabilitatea. Cu toate acestea, Mitropolitul Eloghie cu vicarii săi şi episcopul Veniamin din Sevastopol au acceptat să se supună decretului Mitropolitului Serghie, dar între timp în Rusia au fost şi duhovnici curajoşi din numărul prizonierilor şi episcopilor aflaţi în libertate, care au declarat Mitropolitului Serghie despre non-acordul cu puterea ateistă – izgonitoarea Bisericii. Mulţi dintre ei chiar şi-au întrerupt rugăciunile comune cu Mitropolitul Serghie, care a «căzut» şi a întrat în alianţă cu ateiştii, şi pe ei i-au urmat unii clerici şi laici din Rusia. Puterea sovietică ateistă a urmărit violent acești Ierarhi persistenţi precum şi pe urmaşii lor. Neîndeplinindu-şi promisiunile faţă de Mitropolitul Serghie, care l-au îndemnat să fie în înţelegere cu ea (puterea-n.a.), în acelaşi timp ea (puterea-n.a.) îi lipsea de libertate, îi exila şi chiar i-a executat pe mulţi ce nu au acceptat declaraţia Mitropolitului Serghie.

Printre cei care nu au acceptat declaraţia Mitropolitului Serghie de loialitate faţă de autorităţile sovietice au fost: succesorul-păstrătorul local la Tronul Patriarhal Mitropolitul Petru, al cărui adjunct a fost Mitropolitul Serghie, Mitropolitul Agafanghel din Yaroslavl şi Chiril din Kazani, menţionaţi de Patriarhul Tihon ca succesori posibili la tron (în cazul în care Petru nu l-ar fi putut  ocupa), Mitropolitul Iosif din Petrograd şi mulţi alţi bine cunoscuţi ierarhi. Chiar şi Mitropolitul Serghie a fost de aceeaşi părere cu ei, cu mult timp înainte de a semna declaraţia cu privire la motivele de mai sus. Declaraţia Mitropolitului Serghie nu a adus beneficii Bisericii. Persecuţiile nu au încetat, din contra au crescut în mod dramatic. Printre alte afirmaţii făcute puterii sovietice de clerici şi laici, s-a adăugat încă una – nerecunoaşterea declaraţiei. În acelaşi timp, în toată Rusia, a mers un val de închidere a bisericilor. Pe parcursul a câţiva ani au fost distruse sau luate în diferite scopuri, aproape toate bisericile. Regiuni întregi au rămas fără de nici o biserică. Lagărele de concentrare şi locurile de muncă impuse aveau mii de clerici, dintre care majoritatea n-au ieşit la libertate, fiind executaţi acolo sau au murit de  muncile excesive şi de lipsuri. Erau urmăriţi, chiar şi copiii preoţilor şi toţi credincioşii laici.

Împreună cu ei, a fost persecutată spiritual şi Biserica Rusă în străinătate. În afară de cîţiva ierarhi menţionaţi mai sus, toţi ceilalţi în frunte cu Mitropolitul Antonie, au refuzat categoric să semneze loialitate puterii sovietice împotrivindu-se şi lansînd apeluri aprinse. În afară de aceasta, Mitropolitul Antonie care-l simpatiza mult pe  Mitropolitul Serghie, suferind adânc pentru iubitul său elev şi prieten, a scris din numele său convingătoarea scrisoare, care probabil că nu a ajuns la el, şi care în orice caz deacum nu mai avea nici o influenţă asupra acţiunilor sale.

După cum declaraţia Mitropolitului Serghie nu a fost acceptată de ierarhii şi pastoriţii din interiorul Rusiei, astfel şi partea ei in străinătate, niciodată nu a ieşit din componenţa Bisericii Ruse. Ei toţi ca şi mai înainte se aflau în unitatea spirituală cu cel ce se chinuia în locurile pustii ale nordului îndepărtat, cu succesorul Tronului Patriarhal Mitropolitul Petru. Numele său se înălţa în toate bisericile din străinătatea rusească. În toate bisericile ei se citeau rugăciuni pentru suferinţele fraţilor din Patrie, şi izbăvirea lor de puterea ateistă si odihna martirilor acestora.

În acelaşi timp, acel ce a dat Mitropolitului Serghie jurămîntul de loialitate puterii sovietice, Mitropolitul Evloghie, a fost invitat în Anglia la molebenul consacrat suferinţei Bisericii Ruse ca să ia parte la el. La această participare a lui a fost prevăzută declaraţia împotriva autorităţilor sovietice şi Mitropolitul Serghie l-a oprit să mai fie slujitor al clerului. Refuzănd respectarea acestei hotărîri, dar, şi în acelaşi timp, nedorind să recunoască vinovăţia sa în faţa Sinodului Rus din străinătate, Mitropolitul Evloghie roagă patriarhul de Constantinopol să-l primească temporar şi pe enoriașii săi în administraţia Patriarhiei Ecumenice, la care Patriarhul Ecumenic a acceptat.

În ciuda faptelorMitropolitului Evloghie şi Mitropolitului Platon, şi a adepţilor lor,- ieşirea lor din componenţa Bisericii în străinătate, şi, se poate de spus că chiar din Biserica Ortodoxă Rusă – Biserica Rusă în străinătate reprezintă o partea componentă liberă din Biserica Rusă. Ea s-a bucurat de atenţia Preasfinţiţilor Patriarhi şi a altor Ierarhi ai  Bisericilor Ortodoxe surori. O atenţie deosebită şi grijă i-a acordat Patriarhul sîrb Varnava, care s-a străduit  să-i reîntoarcă la Biserica Rusă din străinătate pe Episcopii dezlipiţi de ea (Mitropolitul Evloge, Mitropolitul Platon cu vicarii săi), şi el a fost, de asemenea, mijlocitor între aceasta (biserica-n.a.) şi Mitropolitul Serghie, pe care l-a onorat şi iubit ca pe fostul său rector al Academiei. Dar curând a trebuit să se convingă, că Mitropolitul Serghie se află în mîinile duşmanilor Bisericii şi acţiunile sale sunt dăunătoare pentru ea, despre care Patriarhul i-a scris direct lui.

La 9 / 22 iulie 1930, Patriarhul Vîrnava s-a adresat în timpul unei slijbe Bisericii ruse ”Sfînta Treime”, cu o cuvîntare  în care a spus: «Ştiţi că barbarii, gonind Biserica, nu numai că o chinuie, dar încercă să o dezbine, şi să o separe şi în orice chip îşi extind mîinile sale criminale către voi, care vă aflaţi în afara patriei voastre. Voi, fiii credincioşi ai Rusiei, trebuie să menţineţi faptul că sunteţi singurul suport al marelui popor rus… Dezbinările bisericeşti semănate de duşmanii Patriei voastre, ar trebui, cu orice preţ să înceteze.

Printre voi se află marele Ierarh Mitropolitul Antonie, care este podoaba Bisericii Ortodoxe Universale. Acesta este o mare inteligenţă, care este asemănător  primilor ierarhi a Bisericii lui Hristos, la începutul creştinismului. Voi toţi, nu numai cei care locuiesc în Iugoslavia noastră, dar şi cei ce se află în America, în Asia, în toate ţările lumii, trebuie să alcătuiţi în frunte cu al vostru mare Arhipăstor Mitropolitul Antonie, o unitate de nezdruncinat, pe care n-o vor putea ataca şi provoca duşmanii Bisericii. Eu ca  Patriarh sîrb, de acum al vostru frate, mă rog cu mare căldură lui Dumnezeu, ca El să unească într-un tot întreg pe oamenii ruşi ce trăiesc în străinătate, să se mărească Rusia astfel, precum era ea în frunte cu Ţarul monarh pravoslavnic, şi în numele Domnului Iisus Hristos şi al tuturor sfinţilor lui vă binecuvîntez cu binecuvântare Patriarhală ».

Patriarhul Varnava real participa la afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate, convocînd sub reprezentanţa sa  diferiţi reprezentanţi ai Bisericii din străinătate a diverselor regiuni, cu scopul de a pune capăt acestei controverse, a înceta dezbiharea şi de a reveni la Biserica din străinătate a celor separaţi de ea. Cu participarea şi sub preşedinţia lui în 1935, a fost elaborată «Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate», semnată de el şi de ierarhii ruşi şi care  a constituit temelia de ocîrmuire a Bisericii Ruse în străinătate.

O asemenea atitudine plină de iubire faţă de Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate a arătat-o şi Patriarhul Antiohiei Grigorie, care-i acorda permanent sprijinul şi-i jertfea surse  pentru editarea  Catehismului Ortodox, întocmit de către Mitropolitul Antonie. Întotdeauna în comunicările cu Biserica Ortodoxă Rusă în străinătate venea Înaltpreasfinţitul Patriarh al Alexandriei, acordîndu-le sprijin frăţesc şi care  se adresa către primiеrarhii ei ca unor conducători canonici.  Fericitul Patriarh al Ierusalimului de asemenea, nu numai că permitea acţiunile Bisericii Ruse în limitele patriarhatului său, dar și îi încuraja să participe la lucrările patriarhatului.

Astfel, avînd nevoie de hirotonirea noilor episcopi, el l-a invitat pentru a sluji împreună pe Arhiepiscopul Anastasie aflat în Ierusalim, ulterior Mitropolit şi Primierarh al Bisericii Ruse în străinătate. Fericitul Patriarh Timofei a fost unul dintre episcopii hirotoniţi dîmpreună de Patriarhul Damian şi Mitropolitul Anastasie. Întotdeauna, în comuniune cu Biserica Rusă în străinătate s-a aflat şi Arhiepiscopul al Muntelui Sinai. Într-o unitate frăţească a fost cu ea şi Biserica Bulgară. În cadrul Bisericilor Locale Biserica Rusă din străinătate păstorea pe fii ei duhovniceşti în buna înţelegere cu întîistătătorii acestor biserici şi ocîrmuia în oferitele ei hotare absolut independent, continuînd să-şi exercite drepturile Bisericii Ortodoxe Ruse, acordate ei anterior.

În 1935, a fost remarcată a 50-a aniversare de slujire sacră a Întîistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate Mitropolitul Antonie. Sărbătoarea acestei aniversări a avut un sentiment de mare triumf al Bisericii Ortodoxe. La ea a participat nu numai Biserica Ortodoxă Sîrbă, în ţinutul căreea el a locuit, dar au venit la Belgrad şi reprezentanţi ai diferitelor biserici. De la Biserica din Antiochia a venit Mitropolitul Ilie din Liban. Au participat reprezentanţi din diferite părţi ale globului pământesc.

În anul următor,  1936, a murit Primierarhul Bisericii Ortodoxă Rusă în străinătate Mitropolitul Antonie.

Succesorul lui a devenit Mitropolitul Anastasie, recunoscut încă anterior şi, în curînd ales de Soborul arhieresc rus de peste hotare. Biserica rusă în străinătate a continuat să existe şi să activeze ca şi mai înainte, călăuzindu-se de „Regulamentul”, primit şi  prezidat de Patriarhul Varnava  şi pretutindeni folosind drepturile de odinioară.

În 1937, a murit în exil Întîistătătorul Tronului Patriarhal Moscovit Mitropolitul Petru Krutiţkii, şi, probabil, la scurt timp înainte de, sau mai degrabă la scurt timp după el, de asemenea, în exil, a murit Mitropolitul Kiril de Kazani, care după Mitropolitul Petru, urma să devină Întîistătător succesor. Sinodul Patriarhal al Moscovei, format din arhiereii invitaţi de Mitropolitul Serghie, au aprobat pe ultimul Întîistătător al Tronului Patriarhal. În acel timp Biserica Rusă în interiorul Rusiei se afla într-o stare de extremă pustiire. În libertate se aflau doar 20 de arhierei, majoritatea bisericilor au fost închise, distruse sau folosite pentru scopuri blasfematoare. Uriaşele teritorii nu aveau nici o singură biserică. Moaştele şi icoanele făcătoare de minuni au fost luate în muzee. Cea mai mare parte a clerului rămas se afla în exil, la muncă forţată, sau trăiau ascunzându-şi sanul lor  muncind din greu pentru unele produse alimentare, şi doar în taină săvîrşeau slujbe credincioşilor de încredere.

În acelaşi timp Mitropolitul Sergie continua să convingă, că nu se fac persecuţii… contra Bisericii în Rusia. Biserica Rusă în străinătate deja nemaifiind sub controlul Mitropolitului Serghie şi a Sinodului său, a rămas în aceiaşi atitudine faţă de ei, adică nu-i recunoştea. Cu toate acestea, ea s-a simţit duhovniceşte  unitară cu suferinţele Bisericii-Mame şi ca odinioară continua să înalţe rugăciuni pentru ea şi pentru fraţii suferinzi.

În 1939, s-a început cel de-al doilea război mondial, în care a fost atrasă şi Rusia, administrată de către regimul sovietic. Oamenii aşteptau, crezînd că războiul îi va elibera de puterea sovietică şi la începutul războiului, se predau părţi întregi, renunţînd să-şi apere tiranul. Însă, atunci cînd oamenii şi-au dat seama că este o luptă împotriva Rusiei, în care germanii însuşi au vrut s-o cucerească, ei au sărit în apărarea Patriei. Autorităţile sovietice au folosit avîntul poporului. Văzînd că credinţa tăinuită în oameni în timpul războiului a devenit o pornire nestăvilită, şi că nu este posibil de a o împedica, deoarece ea ca şi mai înainte  este principala forţă lăuntrică a milioanelor de ruşi, autorităţile sovietice au decis să facă unele concesii şi să tragă atenţie Bisericii, să facă poporul aliatul său în lupta dificilă, în care putea fi uşor zdrobită fără sprijinul populaţiei. Unele biserici au fost deschise, o parte a moaştelor luate la muzee, recuperate. Acestea au fost doar o mică parte din lucrurile sfinte şi patrimoniul bisericesc capturate de regimul sovietic, însă cu toate acestea mulţi au văzut în aceasta o schimbarea a  atitudinii puterii sovietice faţă de Biserică.

Puterea sovietică le-a permis alegerea patriarhului şi aparenta libertate a Bisericii, dar, de fapt, deloc nu le-a uşurat situaţia Bisericii. Patriarhul şi Sinodul său a fost sub stricta supraveghere a autorităţilor şi nimic nu puteau face, fără cunoştinţa reprezentanţilor puterii sovietice – a preşedintelui Consiliului de Afaceri a Bisericii Ortodoxe, şi trebuiau să-i urmeze instrucţiunile sale. În astfel de caz nu exista nici o asemănare cu situaţia Sfîntului Sinod pe timpul ţarist. Ţarul rus şi guvernul său au fost ortodocşi, şi se stăruiau să beneficieze Biserica, şi dacă şi atunci au existat cazuri, în care autorităţile şef-procurorilor nu au înţeles în mod corespunzător interesele Bisericii şi acţiunile lor erau dăunătoare pentru ea, în schimb acestea au fost unele episoade aparte dăunătoare, dar care nu reprezentau o distrugere sistematică a Bisericii.

Acum însă, guvernul sovietic este comunist, ateu în baza şi ideea sa, care şi-a pus scopul de a distruge toate religiile, ca superstiţie, şi impunerea ateismului. Este posibil să fie o misiune temporară, poate avea diferite tactici, dar obiectivul principal rămîne neschimbat. Folosind Biserica şi puterea ei în vederea atingerii obiectivelor lor politice, guvernul sovietic din timp îşi pregăteşte lovitura asupra Bisericii, cînd acesta va găsi momentul posibil şi convenabil. Dovezi şi exemple de astfel de flexibilitate a politicii sovietice le vedem în toate domeniile. Guvernul sovietic, cînd a avut nevoie, intens folosea patriotismul poporului rus şi se arăta ca un adevărat guvern rus, însă, încă nu se terminase războiul, cum sloganele patriotice ruseşti au fost înlăturate, guvernul a pus pe primul loc politica internaţională şi scopul comunismului, deşi încă nu au refuzat pe deplin de scopurile istorice ruse, pentru ei acum profitabile.

Permiţînd o influenţă intensivă a armatei şi a conducătorilor săi în timpul războiului, guvernul sovietic s-a răfuit cu şefii militari ce au devenit populari şi a trimis în exil mulţi soldaţi distinşi, declarînd că, tot succesul războiului necesită a fi alocat Partidului Comunist. Făcînd relaţii colegiale cu diverse guverne străine, mai apoi liderii sovietici brusc s-au schimbat şi au început să- i  ,,împroaşte cu noroi” pe cei, cu care se îmbrăţişau. Apelînd în timpul războiului pentru a susţine integritatea şi gloria Patriei, după război guvernul sovietic a condamnat la moarte mulţi patrioţi proeminenţi.

Astfel şi în relaţiile cu Biserica, contrar concepţiei sale antagoniste, au sprijinit biserica, avînd în vedere scopul de a distruge totul ei acceptat,  inclusiv şi Biserica însăşi, atunci cînd aceasta nu-i va fi de folos.

Pentru ce în prezent puterea sovietică, uneori are aspect de binefacere către Biserică? În primul rând – în prezent ea tot nu se simte destul de puternică, pentru ca în toate cazurile, să se angajeze în luptă directă cu oamenii credincioşi din interiorul Rusiei, şi să intre în conflict deschis pentru toată lumea cu ei, mai ales avînd în vedere cauza posibilităţii unor complicaţii internaţionale. În al doilea rând – încă mai are nevoie pentru a-şi acoperi scopurile reale, folosind clerul pentru a-şi crea o buna opinie printre popoarele libere. În al treilea rând, prin clerul subordonat lui, guvernul sovietic vrea să limiteze mişcarea religioasă, să influenţeze biserica rusă din străinătate şi să ţină în mînă emigraţia rusă. Ştiind că ruşii se unesc mai cu seamă în jurul Bisericii, acesta (guvernul-n.a.) neavînd acum puterea de a distruge Biserica, vrea pînă cînd prin ea să aibă influenţă asupra celor ce nu se supun lui: ţinînd clerul în mîinile lui, el astfel nădăjdueşte de a influenţa şi păstoriţii. De aici apare şi cerinţa prin liderul Bisericii supus lui(guvernului sov.-n.a.)  de ă semna loialitate autorităţilor sovietice de către toţi  clericii. Este legală o astfel de cerinţă şi, este posibil de a fi îndeplinită?

Ruşii în afara graniţelor Rusiei – nu sunt supuşii cetăţeni ai puterii sovietice. Rămînînd credincioşi Patriei, noi nu recunoaştem legitim Guvernul, care merge contra concepţiei milenare a poporului nostru, şi am plecat în străinătate, ca să nu ne supunem lui. Dar de ce arhiereii şi alţi clerici trebuie să-i promită lui loialitate? Le cere Arhiepiscopul Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic, grecilor şi altor naţionalităţi din diasporă, amplasate în America şi în alte părţi ale lumii, loialitate faţă de guvernul turc?

Patriarhul Antiohiei, Patriarhia care îmbrăţişează Siria şi Libanul, cere loialitate către unul sau un alt guvern de la oameni neîmputerniciţi lor?

A pretins oare Sfîntul Sinod Rus loialitate faţă de Guvernul Rus şi chiar faţă de Însuşi Evlaviosul Împărat, de la ortodocşii ce sunt cetăţeni ai Americii sau foşti cetăţeni ai altor state?

În timpul războiului ruso-japonez, iluminătorul Japoniei Arhiepiscopul rus Nicolae, rămînînd în Japonia, binecuvînta militarii ortodocși japonezi, care mergeau la război pentru aşi apăra patria lor. Cu toate că el personal nu oficia slujbe, deoarece  nu se putea ruga pentru victoria asupra Rusiei natale, însă i-a permis să facă aceasta subordonatulul său cler japonez. După război, pentru îndeplinirea serviciului pastoral el a fost decorat, de Sfîntul Sinod rus şi de Ţarul rus. Dacă astfel a procedat Cucernicul Ţar şi Preasfîntul îndreptătorul Sinod, atunci are cineva dreptul, şi este în aceasta adevărul moral – de la oamenii, ce se luptă cu putere ateistă, prin liderii lor spirituali să li să ceară supunere ei?

Cînd Patriarhul sîrb Alexei III, urmat de Arsenii IV, împreună cu păstoriții lui au părăsit ţara lor, aflată dîn secolul al XIV-lea sub puterea turcilor, şi s-au strămutat în altă ţară, arhipăstorii şi preoţii sîrbilor migratori nu se supuneau mai mult noilor Patriarhi din Serbia înrobită de turci, cu scopul de a fi liberi.

Nu se face acest lucru şi în Grecia? De ce a apărut şi există ca Biserică Autocefală Elină, cu toate că regiunea sa iniţial era o parte din Patriarhatul (Ecumenic) al Constantinopolului? Atunci cînd, în 1819/20 a avut loc revolta grecilor împotriva turcilor, Guvernul turc a cerut de la Patriarh să-i îndepărteze pe grecii răzvrătiţi, şi Patriarhul a îndeplinit aceasta.

Deşi grecii ştiau bine, că el a îndeplinit în aparenţă ceea, se s-a cerut de la el, în timp ce sufletul şi inima rămîneau cu ei, însă, declarînd interdicţiile lui nevalabile, ei bisericeşte au început să se conducă independent  de el, şi l-a formarea statului Elin a fost formată şi Biserica Elină independentă.

Aproape 30 de ani, Arhiepiscopul Constantinopolului, şi Sinodul Eladei nu a avut nici un fel de comunicare între ele, pînă cînd  între Patriarhie şi Biserica Elină nu s-au stabilit relaţii ca între biserici independente. Pînă de curînd, grecii, care locuiesc în alte ţări, se ocurmuiau de către clerul Bisericii Eline, şi numai după primul război mondial, cînd Turcia a fost semi distrusă şi slăbită, grecii din diaspora, au devenit, din nou, turma spirituală a Patriarhulul Ecumenic. Cu toate acestea, Biserica Elină şi acuma este autocefală, şi chiar în componenţa ei, după războiul din Balcani şi cele două războaie mondiale, au intrat noi regiuni alipite la Grecia, care de demult aparţineau Patriarhiei de la Constantinopol, iar Arhiepiscopul de Atena a primit titlul de Preafericit. Este evident, că numai atunci cînd Constantinopolul va deveni din nou capitala Regatului Grec, în cazul în care aceasta va fi în mila lui Dumnezeu – din nou se vor uni cele două Biserici greceşti, precum s-au împreunat toate părţile Bisericii sîrbe dezbinate, care au fost eliberate şi apoi s-au reunit într-un singur stat.

În cazul în care dorinţa de a păstra libertatea spirituală, şi pentru a se proteja de orice influenţă a autorităţilor chiar şi  necreştine, care în felul lor îl respectau pe Dumnezeu, şi doar limitînd  libertatea creştină, într-o urmărire penală publică deschisă, permisă doar din cînd în cînd,- a fost cauza de separare externă, a părţilorBisericii de la Biserica-mamă, -atunci cu atît mai mult este echitabil, admisibil şi necesar pentru protejarea credincioşilor de la orice presiune a autorităţilor, care şi-a stabilit scopul public de combatere a  religiei ca şi cu superstiţia, şi sistematic tinzînd să o distrugă.

«Porţile iadului nu vor birui Biserica». Biserica a avut mari prigoniri  pe care le-a îndurat, încununîndu-se cu cete de noi martiri. Dar niciodată nu şi-a dorit persecuţii şi s-a rugat pentru izbăvirea de ele şi de ale lor ispite.

Biserica s-a rugat pentru eşecul persecutorilor şi este cunoscut, că Iulian renegatul  a murit, cînd sf. Vasile cel Mare sa rugat pentru păstrarea Bisericii prigonită de dînsul.

Cui îi este necesară nimicirea Bisericii Ruse din străinătate?

Oare ruşilor refugiaţi, ori ruşilor din străinătate? Dar anume Biserica din Străinătate îi dă putere spirituală, o uneşte, o protejează de dispariţia completă cu pierderea credinţei Ortodoxe, dar totodată şi a întregii culturi ruseşti, creată de Ortodoxie. Numai duşmanii Rusiei şi a poporului rus pot dori una ca aceasta.

Este necesară, sau utilă Bisericii ruse din interiorul Rusiei distrugerea Bisericii din străinătate şi aderarea ei la Patriarhie?

Biserica rusă în străinătate spiritual nu se separă de Mama suferindă. Ea înălţă rugăciuni pentru dînsa, păstrează bogăţiile ei spirituale şi materiale şi la momentul dat se va uni cu Ea, cînd vor dispărea motivele pentru care au fost separate. Nu există nici o îndoială, că mulţi Ierarhi din Rusia, clerici şi laici sunt cu noi, şi singuri ar fi foarte fericiţi să urmeze ca noi, dacă ar fi  putut.

Încetarea existenţei separate a Bisericii în străinătate este necesară şi convenabilă doar autorităţilor sovietice. Prin preoţime ea vrea să aibă control asupra imigraţiei şi influenţă a  acesteia asupra ei. Emigranţii ce nu doresc să fie sub ocrotirea duhovnicească a pastorilor, care depind de sovete, rămînînd fără Biserică s-ar împrăştia şi nu ar mai fi periculoase pentru autorităţile sovietice. Clericii din Rusia, în special Ierarhia, va fi ostatică pentru Emigranţi. În cazul în care, nu a existat nici un motiv pentru a-l face responsabil pe Patriarhul Tihon de activitatea Ierarhiei dîn străinătate, el a fost acuzat în aceea, – acum prin subordonarea acesteea, Patriarhul va fi pe deplin responsabil. Prin declaraţiile emigranţilor ruşi contra puterii sovietice, ea de asemenea nu se va ruşina să-l spînzure pe Patriarh la porţile Kremlinului, după cum turcii l-au spânzurat pe Patriarhul Grigorie V la poarta patriarhiei.

Fără relaţii vizibile cu Biserica din Patrie, Biserica Rusă în străinătate se află în comuniune duhovnicească cu toţi cei de acolo ce suferă şi sunt persecutaţi, ce suferă în lagăre şi exil.

Noi credem şi ştim, că credinţa ortodoxa în Rusia este puternică.

Domnul Dumnezeu, a păstrat şapte mii de oameni, care nu s-au plecat în genunchi în faţa  lui Baal în zilele lui Ilie, şi acum are o mulţime de  robi ai Săi, ce în taină îl slujesc şi se roagă Lui pe întreg  teritoriul Pămîntului Rus. Şi printre arhiereii aparent supuşi puterii sovietice, mulţi se chinue lăuntric, şi la aparenţa unor posibilităţi, după exemplul celor care la  Soborul de la Halkidon, cu lacrimi au declarat, că au depus de nevoie semnăturile lor la Soborul tîlhăresc, după exemplul Sf. Patriarh Pavel, asuprit de conştiinţă şi care a acceptat schimnicia în conştiinţa slăbiciunii sale pe timpul iconoclaştilor. Aceasta o dovedeşte mulţimea ce a părăsit Patria în timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta o ştiu şi sovetele şi ţin evident şi în secret sub supraveghere pe toţi, în special pe acei ce au permisiune temporară în străinătate. Dar, alături de fapt acolo se petrec şi fenomene  inverse.

Recent, cu o straşnică hulă împotriva lui Dumnezeu şi credinţei în Hristos prîn presă sa năpustit  profesorul Academiei Teologice protoiereul Osipov, care cu cîteva zile înainte ocupa un loc însemnat  în rîndurile clerului. Cu el au fost de acord şi alţi cîţiva preoţi, care prin decizia  Sinodului Patriarhiei Moscovei din 30 decembrie 1959 au fost izgoniţi din rangul  preoţesc şi lipsiţi de orice relaţii bisericeşti. «Ei au ieşit de la noi, dar nu erau de-ai  noştri»  spune această hotărîre cu cuvintele din Sfînta Scriptură (1 Ioan. 2, 19). Fără îndoială că în afară de aceştea ce sau descoperit sunt încă şi alţi duşmani tăinuiţi ai Bisericii, pînă la un timp prefăcându-se ca fiii ei credincioşi, pentru ca apoi să-i provoace umilinţă. Sub autoritatea ateiştilor – găsim  iarna duhovnicească, în timpul căreia este imposibil de a identifica copacii lipsiţi de frunzele lor («Păstorul» a lui Erma). Acolo în întregime se folosesc cuvintele profetului Miheea: «Nu credeţi unul altuia, nu te baza pe prieten, duşmanii omului sunt cei din casa lui» (Mih. 7, 5-6).

În 1964, cedînd vîrstei şi bolii, a eşit la odihnă Mitropolitul Anastasie şi în locul lui a fost ales Episcopul Filaret, care a condus Biserica dîn străinătate, ducînd-o pe acelaşi drum, pe care au direcţionat viaţa bisericească şi predecesorii săi. Refugiaţii ruşi, împrăştiaţi peste tot în lume, adesea aflîndu-se în situaţii dificile, aşteaptă acea luminoasă zi, cînd Ţara se va elibera de puterea ateistă, care chinue sufletul şi trupul fraţilor săi, şi ei vor putea să se reunească. Biserica rusă în străinătate poartă împreună cu ei o cruce grea a exilului. Nicicum trădînd Ortodoxiei, păstrînd tradiţiile şi obiceiurile Bisericii Ruse cît şi patrimoniul ei material, aflată în străinătate, ea după  puterea sa se îngrijeşte de turma sa, o păstrează în Ortodoxie, educînd în ea noi generaţii şi răspîndeşte Ortodoxia la popoarele, prîntre care se află. În bisericile de peste hotare întotdeauna se înalţă rugăciuni pentru suferinţa Patriei, pentru Biserica prigonită, pentru cei chinuiţii şi omorîţi, pentru care nu îndrăznesc să se roage acolo deschis, pentru salvarea Patriei precum şi izbăvirea de puterea cruntă, pentru restabiilrea dreptei credinţe şi cucerniciei. Toate aceste rugăciuni sunt posibile numai în cazul independenţei de cei,  care se află în mîinile acelei puteri crunte şi căreia i se închină.

Biserica rusă în străinătate, condusă de Soborul Episcopilor, hirotoniţi în străinătate şi cu jurămînt arhiereic obligîndu-se de a se supune autorităţilor sale bisericeşti, are 18 episcopi în diferite ţări. Are mănăstiri pentru bărbaţi şi pentru femei, dintre care unele încă mai există din timpurile Ţariste (din Palestina), în timp ce altele au fost iniţiate în Rusia pre-revoluţionară (Lesnensky în Franţa, Maica Domnului din Vladimir în California şi Canada), iar celelalte sau format deja în zilele noastre  dezastruoase, în hotarele Bisericii ruse dîn străinătate (cum sunt Sfînta Treime în Djordanville, cuviosul Iov de la Poceaev în Miunhen, Noua Diveevo,  Novaea Korennaea pustîni şi altele). Centrul Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate se află în New York, într-o clădire mare, donată de un bogat om rus. Aici îşi are sediul Soborul cu miraculoasa imagine a icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului Kursk-Korennaea, apartamentele Mitropolitului, cancelaria Sinodală, condusa de secretarul Sinodului, precum şi diverse agenţii.

Biserica rusă în străinătate are propriul său Seminar teologic (ce stă în rangul învăţământului superior după legile locale), licee şi şcoli, în care copiii crescînd şi trăind în străinătate învaţă principiile credinţei ortodoxe ruse şi însuşesc cultura rusă. Parohiile şi comunităţile bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate sunt împrăştiate practic în toată lumea, le aflăm şi în marele oraşe cu semnificaţie mondială, şi în locuri pusti, unde găsim chiar o mînă de ruşi. Ei sunt ocîrmuiţi de preoţii, care adesea sunt nevoiţi să facă căi lungi pentru a-i vizita pe cei ce trăiesc la distanţe mari. Alţii trebuie să-şi câştige existenţa prin careva muncă, deoarece parohia lor săracă nu-i poate întreţine.

O importanţă deosebită o are Misiunea Duhovnicească rusă din Ierusalim, cu cele două mănăstiri pentru femei (Eleon şi Ghetsimani). Ea este în luptă permanentă, pentru a-şi apăra sfintele lor lăcaşuri – pe Muntele Măslinelor, în Hebron, la Pragul Porţilor Judecăţii – şi contribuie la aranjările pelerinajelor.

Аrhipăstorii şi pastorii Bisericii din străinătate împart cu păstoriţii lor toate greutăţile duhovniceşti şi materiale care în mod inevitabil sunt asociate cu aflarea lor în refugiu, şi îşi îndeplinesc obligaţiunea slujirii Pravoslaviei, în special Bisericii  Ruse şi îngăduie conştiincios faţă de patria   pămîntească Rusia şi fraţii săi. Dar nu tocmai povara lipsurilor o suportă ei, cît incapacitatea de înţelegere a confraţilor săi, membrilor altor Biserici Ortodoxe. În timp ce Biserica în străinătate urmează aceleiaşi căi,  pe care au blagoslovit-o la timpul său Primierarhii întregii Biserici Ortodoxe, atitudinea succesorilor lor s-a schimbat în mod semnificativ. Ei i se pun restricţii, iar ierarhilor şi clericilor li se înaintează cerinţi irealizabile faţă de datoria de conştiinţă şi păstorească.

Cînd Rusia era în prosperitate, ea acorda orice sprijin confraţilor ei ortodocşi,  care se aflau în condiţii mai grele, mai ales celor înrobiţi de necredincioşi. Nu numai Guvernul îşi îndrepta spre aceasta năzuinţa, dar la aceasta participa şi întregul popor. Rugăciuni pentru dînşii se înălţau în biserici şi case. Toate rugăciunile de seară, tipărite în molitfelnicul deplin se încheiau cu cererea: «Domnia de Dumnezeu hulitoare agareană doboar-o, şi Împăraţilor ortodocşi o supune, întăreşte dreapra credinţă şi înalţă fruntea creştinilor ortodocşi». Aceasta a fost tipărită, atît în cărţile bisericeşti, cît şi în cărţile de rugăciuni pentru norod – astfel încît oricine poate verifica. În fiecare zi, această rugăciune era rostită de o mulţime de oameni in toate colţurile Rusiei pînă de curînd. N-ar trebui oare ca noi să ne rugăm acum mai mult pentru doborîrea nu numai a puterii de Dumnezeu hulitoare, dar şi a puterii luptătoare împotriva lui Dumnezeu, care sau ridicat nu numai împotriva Ortodoxiei, dar, în general, şi împotriva credinţei în Dumnezeu. Şi dacă pentru aceasta adesea se înalţă rugăciuni în lăcaşele altor confesiuni creştine, nu-i oare prima datorie a creştinilor ortodocşi de a se ruga, mai ales fiilor Rusiei asuprite, aflaţi în afara ei? 

Cel ce este în robie şi cel ce  este liber va da răspuns la  timpul cuvenit Marelui Arhiereu, şi Atotdreptului Judecător. Şi va spune El atunci, «În puţine ai fost credincios… treci în bucuria Domnului Tău ».

Ioan, arhiepiscopul deBruxelles şi Europei de Vest