ISTORIA   SATULUI   GRIGORĂUCA    R-NUL   SÎNGEREI

[De la autor:  Capitolul- istoria satului a fost alcătuit în baza unor surse colectate (vezi sfîrşitul capitolului), pe care noi le-am aflat în arhivele republicii, cît şi de la locuitorii satului. Din punctul de vedere ortodox, noi nu pretindem scopului de a identifica adevărul istoric a comunei-parohiei noastre, descris de istorici, cercetători- arheologi, oameni de ştiinţă, intrînd în polemică. Ortodoxia în această privinţă dispune de  opinia sa , ştiinţă – de a sa. Ne-a fost interesant să ne cunoaştem originea. S-ă păstrăm această amintire, şi credem că cunoaşterea istoriei satului de baştină va trezi un moment nostalgic celor care s-au născut în acest sat. Mai ales acum cînd unele sate sînt pe cale de dispariţie, credinţa slăbeşte, obiceiurile, tradiţiile, istoria sunt date uitării.] 

Notă statistică (a.2005 ). Atestată în anul 1902 galerie. Pe malul stîng al rîului Chulukul  Mare. Distanţe: pînă la centrul raional – 4 km, pînă la staţia căii ferate Bălţi-30 km, pînă la Chişinău -104 km. Populaţia -1536 de locuitori. Asociaţie de gospodării ţărăneşti.  O  întreprindere de reparaţie a tehnicii agricole.  Gimnaziu, cămin cultural, bibliotecă, centru medical, oficiu postal, grădiniţă de copii, ospătărie, 3 magazine, stadion. Pînă la reforma administrativ-teritoriale din 2002, Grigorouca intra în com. Copăceni. Acum e reşedinţă de comună, cuprizînd trei aşezări-Grigorăuca, Cozeşti şi Petropavlouca. Au împreună o populatie de 2460 locuitori.

Satul este situat pe ambele maluri ale automagistralei Chişinău-Orhei-Bălţi, între satul Copăceni şi Sîngerei, pe malul stîng al rîului Ciulucul Mare, în regiune de mici coline.

Precum explică savantul arheolog Ion Hîncu, primii oameni s-au stabilit aici cu traiul cu peste 4000 de ani inainte de Hristos. Ei au format un sătuc, şi a fost părăsit nu se ştie din ce motive. Pe vatra părăsită se găsesc obiecte, pentru epoca numită neolit, mileniul al V-lea î.Hr. După dispariţia acestei aşezări umane mai mult timp oamenii nu fondau aici sate. Tocmai prîn anii 1300-1200  înainte de Hristos aici au venit două grupe de oameni, cărora le-a plăcut locul şi au format două sate separate. Însă şi acestea n-au existat mult, fiind arse. Pe locurile vetrelor părăsite se observă pete de cenuşă, se găsesc diferite obiecte, oale de lut tipice pentru epoca bronzului, secolele XIV-XII înainte de Hristos. Circa 500 de ani î.Hr. aici s-au stabilit cu traiul o altă grupă de oameni. Ei au format un sătuc cu case spaţioase din nuiele lipite cu lut. În jurul a.200 înainte de Hristos, satul a ars, probabil, în legătură cu invazia triburilor germanice ale bastarnilor venite din nordul Europei. După această tragedie mult timp locuitorii nu fondau aicea sate. Lucrurile s-au schimbat brusc după ce Dacia a fost cucerită de Imperiul Roman în anul 106 după Hristos. Atunci s-au întemeiat patru sate separate. Locuitorii fiind adepţii modului sedentar de viaţă şi buni gospodari, au început a-şi face case spaţioase, lucrau pămîntul, creşteau vite, şi s-au stabilit permanent cu traiul. Dezvoltarea lor a fost curmată de năvălirea hunilor în anul  376 d.Hristos. Atunci satele au fost prădate şi incendiate. Pe vetrele părăsite se găsesc diverse obiecte tipice epocii romane din istoria Moldovei, secolele II-I e.n.

Din alt izvor de informaţii (Repertoriul monumentelor arheologice din R- Moldova,r-l Sîngerei. Manuscris alcătuit de Bicbaev V.) aflăm că, în 1953  în rezultatul cercetărilor arheologice înfăptuite de P. P. Griţenco pe suprafaţă aşezării cultura Nouă // Noua (Noua, la fel Noa) – cultură arheologică de la sfîrşitul epocii bronzului (c.. 1300-1000 pînă la Hristos ), răspîndită predominant în centrul şi Estul Romăniei, în Moldova şi în regiunile Cernăuţi, Ivano-Frankovsk, Ternopol şi Lvov din Ucraina. Cultura a fost numită după denumirea necropolei din sătucul Noua, langa Brasov, în cazul respectiv – nişte  triburi timpurii a perioadei a IV a epocii bronzului după cronologia  maghiară//,  în apropierea satului s-a găsit o seceră. Secera se păstrează la ICRM -Chişinău. Răspîndirea secerei de acest tip în deosebi pe teritoriile culturei Noua, depistarea uneia dintre ele în localitatea acestei culturi (Grigorăuca) ne permite de a presupune, că astfel de seceri în vestul bazinului mării Negre, mai întîi au apărut la reprezentanţii acestei culturi- cultura Noua. Acestea mai apoi au pătruns şi la triburile  sabatine. Analiza obiectelor metalice de pe teritoriul dintre Nistru şi Prut, precum şi luarea în considerenţă a  altor materiale ne permite de a socoti că cultura Noua cuprinde integral veacul al XIII-lea pînă la Hristos. În favoarea acestei decizii cel mai convingător o spun obiectele comorii din Lazovsc (Sîngerei).   Nu ezistă o opinie definitivă privind hotarele de sus a răspîndirii acestor culturi. Unii cercetători dovedesc existenţa acestor monumente a culturii Noua  şi de tip sabatin inclusiv şi pănă la veacul XI. Începînd cu anul 1973 pe parcursul anilor, s-au efectuat cercetări arheologice (autor B. M. Bicbaev) în raionul Lazovsc (Sîngerei), care pînă în prezent practic au  rămas nestudiate. În rezultatul cercetărilor malurilor rîurilor Soloneţ, Ciulucul Mare, Mic şi Mijlociu şi a afluenţilor lor au fost identificate aproximativ 100 de monumente a diferitor timpuri şi culturi. S-a constatat că o aşezare neolitică este situată la 200 de metri sud dela marginea de est a s. Grigorăuca, pe prima terasă  a capului costişei, dea dreapta văii rîului Ciulucul Mare. Prin această aşezare  trece drumul spre Petropavlovca. Pe un sector de 130 x 20 m au fost aflate şi  colectate unelte microlitice din siliciu,  plăci, farfurii, fragment de vas neolitic cu amestec vegetal.

După anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte componentă din totdeauna a statului Moldovei, Imperiul Rus a dus aici o politică de colonizare. Socotind teritoriul Basarabiei un loc primejdios şi instabil, puterea imperială trimitea aici în exzil persoane infidele Imperiului Rus. După înfrîngerea răscoalei poloneze de eliberare din 1848-1849, organele de stat dezmembrau familiile răsculaţilor: bărbaţii participanţi la răscoala antiţaristă  erau trimişi la ocnă în Siberia, iar femeile cu copii şi bătrînii erau eczilaţi în Basarabia, Povolgie, Asia Mijlocie.

În primăvara devreme a anului 1853 pe pămînturile moşiei satului Copăceni luate în proprietatea imperiului, au fost eczilate 4 soţii de şleahtici (dvoreni) polonezi răsculaţi cu copii  şi părinţi.

Lipsiţi de drepturi şi pămîntupile sale, au fost transformaţi în ţărani de stat ai Imperiului Rus.

Gospodăriile lor de simpli ţărani au fost întemeiate pe povîrnişul din apropierea cimitirului din Estul satului de azi(socotit şi azi polonez).

Localitatea s-a numit Varşavca în memoria oraşului Varşovia, de unde erau eczilaţi în majoritate.

După reforma agrară Stolîpinistă din 1906 pe aceste locuri au primit pămînt ţărani din Malorusia (Ucraina), guberniile cernoziomice din Rusia. Din 1910 localitatea e înrejistrată sub numele de Grigorăuca. Localnicii o numeau Grigoreni. S-a schimbat şi locul satului- povîrnişul de sud spre valea rîului Ciuluc. În prezent satul are o populaţie multietnică, cu mai multe confesiuni religioase, dar deosebit de loială şi tolerantă faţă de toţi conlocuitorii.

Ştiaţi că… cele patru soţii de şleahtici purtau numele: Grabovsca, Maslovsca, Iasinsca, Sobcinsca. Unicul bărbat de vîrstă medie a fost Ludvig Sobcinschi, ceilalţi –ori adolescenţi, ori bătrîni. Grabovsca cu fiul său adolescent Zdenec au părăsit Varşavca în 1858, luînd drumul Siberiei către soţ.   

Localitatea  actuală a fost întemeiată  în anul 1902, afirmă Dictionarul statistic al Basarabiei (Chişinău, 1923).

Pe un petic de maidan pe malul rîuleţului Ciulucul Mare în 1909 s-a început construcţia satului Grigorăuca, Pe terenul viitorului sat se fremătau mănoasele ierburi păioase –pănuşii, iar pe maluirile rîuleţului mănos creşteau mulţime de sălcii şi răchiţi. Terenul apartinea guberniei Basarabia, judeţul Soroca, plasa Pepeni, ocina Copăceni. Acesta era proprietatea negustorului din Chişinău Iosif Caitanovici Oganovici. La 13 mai 1886 conform testamentului duhovnicesc  al acestui negustor terenul a fost transmis în proprietate fiicei sale –Evghenia Iosif Oganovici. Prin creditorul Popovici – Evghenia Oganovici a inceput vînzarea terenurilor pentru construirea satului. Familia Oganovici a avut trei fii: Grigore, Gavriil, Vladimir. În cinstea lor au fost construite trei sate: Gavrilouca, Grigorouca, Vladimirouca.  Cu numele mamei este numit satul Evgenievca. În 1909 au fost  vîndute 25 parcele de teren. Din judeţul Hotin s-au mutat 18 familii, care de la început aceştea trăiau în bordee. Ei s-au aşezat în partea de est (satul de astăzi Grigorouca). Primul a început să-şi  construiască casă Gherman Ivan Arsenievici. El a cumpărat nouă desetine de teren, din care 8 erau teren arabil. Primii locuitori ai satului au fost Gorbuli G. D. , Ciumac P. , Botnariuc F. , Sobacinschi M. , GermanB.I..  Terenurile Evgheniei Oganovici se  mărgineau cu terenurile panului Calmuţchi E.B., care a trăit în Sîngereii Vechi,  pe timp sovetic orăşelul Lazovsc (acun iarăşi Sîngereii Vechi -Sîngerei). În satul Grigorouca se mutau cu traiul permanent şi dîn satul Elizavetouca (acum satul Petropavlouca). Satul Grigorouca se  împărţea în două părţi: Vechia şi Noua Grigoroucă (cea veche este partea dinspre Copăceni pînă la drum de stadion, acum pînă la locuitoarea Romaha Maria Feodorovna). În 1922 a început construirea de case în partea nouă a satului, atunci cînd au primit loturi de pămînt , şi această  parte s-a numit Grgorouca Nouă. Acum satul se numeşte Grigorăuca, deşi locuitorii în vîrstă pînă în prezent spun: ,,Trăieşte în Grigorăuca Nouă ori în Grigorăuca Veche”.

În 1913 Grigorăuca intra în plasa Pepeni, poşta se afla la Teleneşti, la  o distanţă de 10 verste. În 1922 Grigorăuca se supunea parohiei din Copăceni. 14 familii ţărăneşti din tînărul cătun în septembrie 1922 au fost împroprietărite de către  administraţia romănă cu 102 ha de pămînt. Peste 10 ani, în 1933, la Grigorăuca din plasa Slobozia-Bălţi trăiu 289 de oameni. Cel mai bogat era Dumitru Druc. El poseda 50 ha de pămînt. Gheorghe Chiforiuc deschisese în sat o prăvălie cu diferite produse alimentare. Avea satul şi ferari- Gheorghe Chiforiuc şi Horostovschi Iosif.

În acelaşi an 1933  şcoala primară, avîndu-l învăţător pe Vasile Leaşoc de  26 de ani, căsătorit, adună în bănci 57 din cei 115 copii de vîrstă şcolară. Învăţătorul  lucra aici timp de trei ani, de la deschiderea şcolii.

Valul de foc al  războiuiui mondial s-a rostogolit de două ori peste sătucul aşternut de-a lungul şoselei aglomerate de armate- în vara anului 1941, şi în primăvara anului 1944. Mînaţi de front, nu s-au mai întors la vatră: O. Gapciuc, T. Coţman, S. Maidaniuc, Filip Stanislav Ojehovschi (a.n.1918, dispărut în 1945), Victor Ion Pavinschi (a.n. 1924, dispărut în 1945), Nichifor Dumitru Rusu (a.n.1900, dispărut în 02.1945,Germania), Vladimir Alexei Rusu (a.n. 1918, decedat 28.04.1945, Cehoslovacia), Vasile Sava Zincov (a.n. 1921, dispărut în 1945), G. Vîsoţchi, A. Zabolotnîi.

Şi deportările staliniste au răpit din rîndurile populaţiei chinuite de război şi istovite de foamete, 13 sateni. Primul a fost dus sub arme în Siberia fostul primar Vladimir Horostovschi (năs. 1887, condamnat în 1941 pentru apartenenţa la partidul naţional liberal), apoi pentru ,,colaboraţionism” şi propagandă antisovietică” au fost încătuşaţi Iacov Buracioc (năs. 1910, arestat în 1946, condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru propagandă antisovetică. Reabilitat în 1991),  şi Profir V. Tverdohleb (năs. 1915, acuzat de colaboraşionism. Condamnat la 10 ani privaţiune de libertate într-un lagăr de corecţie prin muncă. Reabilitat în 1990). În 1949 au căzut în lista ,,chiaburilor” şi au fost duşi cu marfarele în regiunea Curgan — Naconecinîi Mihail I.(n.1908, capul familiei), Feodosia C. Naconecinîi (n.1912, soţia), Ion Mih.Naconecinîi (n.1936, fiul), Larisa Mih. Naconecinîi (n.1934, fiica), Nadejda Mih. Naconecinîi (n.1938, fiica), Simion Naconecinîi (n.1944, fiul), Alexandru P. Rusu (n.1888, capul familiei), Maria V. Rusu (n. 1893,soţia), Vasile Al.Rusu (n.1937, fiul), Dumitru Al.Rusu (n. 1943, fiul).

Recensămîntul din august 1949 a înregistrat 479 de locuitori, dintre care 473 erau ucraineni şi 6 moldoveni. În 1950 în Grigorăuca a fost organizat c-zul ,,Frunze”. Apoi colhozul s-a comasat cu cel din Copăceni. Prin anii şaptezeci la Grigorăuca lucrau 2 ferme, o brigadă de tractoare şi o brigadă de cîmp ale colh-lui ,,XXII siezd cpss”. Aici se afla şi sediul asociaţiei raionale ,,Moldselihoztehnica” de reparaţie a tehnicii agricole. În localitate sunt:  şcoală medie, cîteva ateliere de prestare servicii către populaţie, un cămin cultural cu bibliotecă, o cantină, grădiniţă de copii, un stadion, diferite obiecte de menire industrială şi comercială.

Spre onoarea ucrainenilor de aici, în martie 1991 ei s-au pronunţat contra referendumului unional de reanimare a urss. La acea adunare de pomină au vorbit entuziasmaţi sătenii Portari, Ţăruş, Grigoraş, deputatul din parlamentul republicii Dumitru Grosu.

Recensămînturile din 1979 şi 1989 au fixat în Grigorăuca, respectiv, 1614 locuitori (781 de bărbaţi şi 833 de femei) şi 1747 de cetăţeni (817 bărbaţi şi 930 de femei). Recensămîntul cel din 05-12 octombrie 2004, a înrejistrat doar 1538 de oameni (719 bărbaţi şi 819 femei), dintre care 55,5% ucraineni şi 39,04% moldoveni, -o scădere esenţială. Mulţi bărbaţi şi femei în floarea tinereţei îşi cîştigă bucăţica de pîne la munci grele peste hotare.                                                          

BIBLIOGRAFIE: 1. Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Chişinău, 1992. 2. Dicţionarul statistic al Basarabiei. Chişinău, 1923. 3. Monitorul oficial al Republicii Moldova, Nr. 16 (901) din 29 ianuarie 2002. 4. Nicu Vladimir. Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi. Chişinău, 1991. vol.1. 5. Vetre strămoşeşti din R. Moldova-Ion Hîncu, Ştiinţa, 2003. 6.Repertoriul monumentelor arheologice din R. Moldova. R-l Sîngerei. Manuscris alcătuit de Bicbaev V. Arhiva Ministerului Culturii din R. Moldova.7. Svod pameatnicov istorii i kuliturî… Maket. Chişinău,1987. 8. Bicbaev V.M. Pameatniki pozdnego paleolita- rannego tripolia v Lazovscom raione. Chişinău, 1981. Cartea memoriei, vol. 1,3.Ştiinţa 2003. 9.Predaniile şi amintirile locuitorilor s. Grigorăuca.